Bettino Craxi
Bettino Craxi (n. , Milano, Regatul Italiei – d. , Hammamet, Guvernoratul Nabeul, Tunisia) a fost un politician italian, exponent al Partidului Socialist Italian, care a fost acuzat de corupție.
Președinte al Consiliului de Miniștri din 1 august 1983 până în 3 martie 1987, pentru două mandate consecutive, cel mai longeviv șef de guvern al istoriei Republicii Italiene după Aldo Moro (1963-1968) și Silvio Berlusconi (2001-2006, două mandate).
Biografia
[modificare | modificare sursă]Primul născut al avocatului Vittorio Craxi, originar din provincia de Messina și al lui Maria Ferrari, Craxi se naște la Milano în 24 februarie 1934.
În timpul războiului, familia decide să îl încredințeze unui colegiu de preoți, atât pentru caracterul turbulent, cât și pentru a-l îndepărta de pericolul activității antifasciste a tatălui care, după eliberare, va primi funcția de vice prefect la Milano și apoi aceea de Prefect la Como.
După terminarea liceului, Craxi a devenit funcționar al federației milaneze a Partidului socialist și intră în comitetul central al Partidului socialist italian la 23 de ani. A fost ales deputat pentru prima oară în 1968 și apoi a fost numit vice-secretar național și responsabil al PSI pentru exterior. În această calitate el a finanțat din punct de vedere economic unele partide socialiste dezorganizate datorită dictaturilor din respectivele țări, între care Partidul Socialist al Muncitorilor Spaniol, Partidul Socialist din Chile și Partidul Socialist Grec.
Într-un moment de gravă criză internă a PSI, în 16 iulie 1976, Craxi a fost ales de către Comitetul Central pentru a-l substitui pe fostul secretar Francesco de Martino. Astfel, a început el lunga sa aventură ca lider de partid. Mulți socialiști, între care Pietro Nenni și Sandro Pertini îl sprijiniră pentru a evita o nesănătoasă spărtură în partid și o anumită confluență a politicii lui Craxi (situată la extrema dreapta a PSI) în PSDI. În PSI, cu alegerea la secretariatul partidului a lui Craxi, începu un proces de reînnoire (la acel moment numit "revolta celor de 40 de ani") care duse la o perioadă de stabilitate internă între diversele curente, destinată să dureze până în primăvara lui 1978. În timp ce opoziția internă s-a redus, în PSI se produse așa zisa axa Craxi-Signorile, care determină o radicală transformare a partidului.
Când Brigăzile Roșii l-au sechestrat pe Aldo Moro în 1978, Craxi a fost unicul lider politic dispus să ducă tratative. În 1983, după un bun succes obținut de către PSI în alegerile politice, Craxi a cerut și a obținut Conducerea Consiliului de Miniștri. Hotărât să facă din PSI centrul de intervenție de radicală modernizare politică, economică și culturală, a lansat o ofensivă contra a ceea ce considera ca fiind "conservatorismul" democreștinilor și comuniștilor italieni și promovează o puternică expansiune economică. Cele mai mari succese ale sale au fost intrarea Italiei în G7 și Noul Pact cu Santa Sede (1984).
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b Deputații în Parlamentul European
- ^ a b Bettino Craxi, Find a Grave, accesat în
- ^ Bettino Craxi, Encyclopædia Britannica Online, accesat în
- ^ a b Bettino Craxi, Munzinger Personen, accesat în
- ^ a b Bettino Craxi, SNAC, accesat în
- ^ Bettino (Benedetto) Craxi, Opća i nacionalna enciklopedija
- ^ Benedetto (Bettino) Craxi, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în
- ^ Bettino Craxi, Gran Enciclopèdia Catalana
- ^ Autoritatea BnF, accesat în
- ^ CONOR.SI[*] Verificați valoarea
|titlelink=
(ajutor)
Vezi și
[modificare | modificare sursă]
|