(Translated by https://www.hiragana.jp/)
Inocybe - Wikipedia Sari la conținut

Inocybe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Inocybe
Inocybe relicina
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Inocybaceae
Gen: Inocybe
(Fr.) Fr. (1863)
Specia tip
Inocybe relicina
(Fr.) Quél. (1888)
Sinonime
  • Agaricus trib. Inocybe Fr. (1821)
  • Agaricus subgen. Clypeus Britzelm. (1881)
  • Astrosporina J.Schröt. (1889)
  • Clypeus (Britzelm.) Fayod (1889)
  • Agmocybe Earle (1909)
  • Inocibium Earle (1909)
  • Astrosporina S.Imai (1938)
  • Inocybella Zerova (1974)

Inocybe (Elias Magnus Fries, 1821 ex Elias Magnus Fries, 1863) este un gen de ciuperci otrăvitoare, parțial letale, din încrengătura Basidiomycota în ordinul Agaricales și familia Inocybaceae[1] cu, după Mycobank, peste 1400 de specii, incluzând toate formele și variațiile,[2] iar Catalogue of Life (Index Fungorum) acceptă 1051 de specii independente (29 martie 2019).[3] În Europa există mult mai puține, conform Eric Strittmatter 248 inclus variații.[4] Speciile acestui gen coabitează, formând micorize pe rădăcinile arborilor. Bureții se pot găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând preferat în grupuri pe sol umed, în păduri de conifere, de foioase și mixte, la margini de drum, prin parcuri, livezi și în zone de defrișare. Speciile genului apar din mai până în noiembrie.[5][6][7] Tip de specie este Inocybe relicina.[8]

Genul a fost descris pentru prima dată ca Agaricus trib. Inocybe de către renumitul savant suedez (Elias Magnus Fries în volumul 1 al marii sale opere Systema mycologicum (1821).[9] și determinat tot de el sub denumirea actuală (2019), de verificat în volumul 2 al cărții sale Monographia Hymenomycetum Sueciae din 1863.[10]

Toate celelalte încercări de redenumire (vezi infocaseta) sunt acceptate sinonim, dar nefiind folosite niciodată, pot fi neglijate.[2]

Cistidă tipică pentru genul Inocybe

Valabil pentru majoritatea speciilor:

  • Pălăria: de dimensiune mică până mijlocie, este la speciile mici subțire, la cele mari cărnoasă, inițial întins conică sau în formă de clopot, apoi aplatizează, ori cocoșată, ori cu un gurgui destul de proeminent ascuțit sau turtit în centru. Nu este higrofană și are un aspect uscat. Marginea arată la început adesea o cortină palidă care dispare repede, iar prezintă la bătrânețe nu rar crăpături radiale scurte până adânci. Cuticula este în tinerețe fin brumată, mătăsoasă și câteodată presărată cu resturi ale valului parțial, dezvoltând în continuare fibre radiale. Există și specii cu o suprafață lânos-pâsloasă. Coloritul este la început la aproape toate soiurile alb până gri-albicios. Unele păstrează culoarea, altele o schimbă, variind între ocru-gălbui și brun, diverse forme chiar liliachii până violacee.
  • Lamelele: sunt dense, destul de groase și bulboase, cu lameluțe scurte intermediare la margine și numai slab-atașate de picior, aproape libere. Coloritul este la multe specii inițial alb, care devine la maturitate gri-maroniu, ocru-brun sau gri-măsliniu. Muchiile sunt albicioase sau alb-flocoase.
  • Sporii: sunt de nuanțe maronii, mici, normal ovoidali până slab elipsoidali, adesea alungiți în formă de migdale sau boabe de fasole (la subgenul Clypeus tuberculați sau în formă de stea), netezi, niciodată verucoși și fără por de germen. Basidiile au un aspect de măciucă. Cistidele cu sau fără smoc cristalin sunt fusiforme, bombate la mijloc și cu un smoc la vârf.
  • Piciorul: este destul de subțire, fibros, cilindric, mai mult sau mai puțin îngroșat și alb-pâslos la bază precum repede gol pe dinăuntru. Suprafața este albicioasă, netedă, lucioasă, și deseori brumată respectiv slab făinoasă spre pălărie. De obicei nu prezintă un inel.
  • Carnea: albă până slab gălbuie, oxidează sau nu în roșiatic la tăiere, având mereu un miros slab până dezgustător spermatic, gustul fiind dulceag. Ea conține muscarină.[5][6][7]

Toate speciile genului sunt otrăvitoare până chiar și letale, conținând toxina muscarina în doze diferite, unele de asemenea psilocibină, de exemplu Inocybe aeruginascens.[11]

Este foarte recomandat, să nu se culeagă, guste și nici mănânce o ciupercă doar asemănătoare, pentru a evita accidente fatale!

Genul a fost subîmparti, bazat pe morfologie, de Marcel Bon în 3 subgenuri cu 11 secții. Anexată este și o selecție de specii corespunzătoare: [12]

  • Subgenul Inosperma: fără cistide cu smoc cristalin.
  • Subgenul Inocibium: spori netezi, pleuro-cistide cu un smoc cristalin și pereți groși.
    • Secția Lactiferae (4): înroșind sau chiar înverzind, cu un miros extrem.
      • Inocybe fraudans sin. piriodora
      • Inocybe godeyi
      • Inocybe pudica sin. whitei
    • Secția Lilacinae (5): suprafață liliacee, lânos–pâsloasă, nu rar și solzoasă.
      • Inocybe cincinnata sin. Inocybe obscura
      • Inocybe hystrix
      • Inocybe griseolilacina
    • Secția Lacerae (6) : picior ne-brumat, fără nuanțe liliacee.
    • Secția Tardae (7): picior brumat numai la vârf.
    • Secția Splendentes (8): picior brumat complet sau pe două treimi.
  • Subgenul Clypeus: spori tuberculați sau în formă de stea.

Specii ale genului în imagini

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ a b Mycobank
  3. ^ „Catalogue of Life”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ Eric Strittmatter: „Die Gattung Inocybe”, în: „Pilz-Taxa-Datenbank” [fungiworld.com.], 2014
  5. ^ a b Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p232 pp., ISBN 978-3-440-13447-4
  6. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 47, ISBN 3-405-12116-7
  7. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 336-351, ISBN 978-3-440-14530-2
  8. ^ „Inocybe.org”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ Elias Fries: „Systema mycologicum”, vol. 1, Editura Ernest Mauritius, Greifswald, 1821, p. 11, 254
  10. ^ Elias Fries: „Monographia Hymenomycetum Sueciae“, vol. 2, Editura C. A. Leffler, Uppsala 1863, p. 346
  11. ^ Archiv für experimentelle Pathologie und Pharmakologie
  12. ^ Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 234-243, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, „I funghi dal vero”, vol. 1-7
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • René Flammer, Egon Horak: „Giftpilze – Pilzgifte, Pilzvergiftungen - Ein Nachschlagewerk für Ärzte, Apotheker, Biologen, Mykologen, Pilzexperten und Pilzsammler”, Editura Schwabe, Basel 2003, ISBN 3-7965-2008-1
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe

[modificare | modificare sursă]