Ș

Vezi și : S, Ś, Ŝ, Ş, Š, Ṣ, s, ś, ŝ, ș, ş, š, ṣ

română

Ș ș

Etimologie

Alături de litera Ț ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.

Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σしぐま (σしぐま sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunțată de către greci foarte apropiat de ș.

Pronunție

• AFI: /ʃ/

Substantiv

Declinarea substantivului Ș
m. și n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	Ș	Ș-uri
Articulat	Ș-ul	Ș-urile
Genitiv-Dativ	Ș-ului	Ș-urilor
Vocativ	-	-

1. a douăzeci și treia literă a alfabetului român.
2. sunet notat cu această literă (consoană fricativă postalveolară surdă).

Cuvinte apropiate

• S

Paronime

• Ş

Nota Bene

• În anul 2003 un consiliu științific al Institutului de Lingvistică al Academiei Române a stabilit că semnul corect este virgula, nu sedila.

Vezi și

• ș

Referințe

• DEX online